A mai trecut un an ... un an de cand ?

M-am trezit azi dimineata, nu am stiu ca am facut asta, am deschis ochii si m-am avantat intre oamenii din strada. Oare cat am hibernat? E iarna, de nu m-a avertizat cineva in ce lume ma voi trezi, mi se pare ca am lipsit atat de mult. Inima mea e atat de mica, de abia imi ajunge mie sa traiesc, acum parca e de neinteles aceasta viata. Sunt unul dintre oamenii neadaptati, am fost inchis in mine atat timp incat societatea in care traiesc nu ma recunoaste, ma considera slab, egoist si fara sanse sa ma reintegrez.
Uneori ma intreb cum au reusit cei batrani sa reuseasca, ce i-a impins sa mearga mai departe. Iata-ma aici, din nou printre oameni, sunt obisnuit sa traiesc viata pentru ziua de azi, fara sa fac planuri pentru ziua de maine, timpul ma poarta si imi spune ce va urma, fara ca eu sa ma opun. Sunt dezorientat, as vrea sa stiu cum sa gandesc sa imi preiau iar dreptul de a alege ce va urma, de a alege ce vreau sa fac mai departe, parca mi-e frica, am facut asta mai demult si viata mi-a aratat ca altcineva poate alege pentru tine, poate alege pe ce cale sa mergi, singur sau impreuna cu ceilalti.
M-am trezit intr-o lume in care cumparaturile pot sa devina o nebunie, o lume in care o femeie apreciaza dragostea dupa marca masinii, o lume in care un copil nou nascut poate fi uitat si ranit chiar in spital, o lume in care copii de trei ani sunt ucisi din motive absurde, o lume in care un batran de 86 de ani concepe un copil cu un alt copil de 11 ani, o lume in care tot ce este mai rau se poate intampla oricand chiar langa tine. Ce s-a intamplat cu viata oamenilor, ce putere ii indruma sa calce totul in picioare pentru a obtine un lucru neinsemnat, ce s-a intamplat cu visele mele? cu viata linistita din fiecare zi, cu sarutul de dimineata, cu mirosul cafelei ademenindu-mi nasul in timp ce inca sunt sub plapuma, unde sunt razele soarelui de dimineata? Unde am pierdut bucuria de te juca cu un copil in parc, unde s-a dus placerea unei bai in mare, de ce colindele de Craciun nu ma mai fac macar sa deschid gura sa incep si eu sa cant, nici macar sub dus nu mai cant, nu mai simt stropii fierbinti pe spatele incordat; celelalte bucurii nu le mai gasesc, nici nu le-am mai intalnit, ochii mei nu le mai vad.
M-am trezit, cu ce folos? Intr-o lume stearpa, intr-o lume in care simt ca nu mai am locul, as vrea sa vina vara, sa vad daca mai zambesc cand dimineata soarele imi incalzeste fata asteptand autobuzul, cand vantul usor si curat de dimineata imi da putere sa ma gandesc la cei dragi, insuflandu-mi pofta de viata.
Toate cartile pe care le-am citit, toate cursurile la care am fost, toate realizarile de pana acum, de ce nu m-au pregatit pentru viata? Cum as putea sa invat sa traiesc, cine ma poate ajuta? Uneori ma simt ca un strain, ma uit la zidurile din jur si nu cred ca sunt reale, parca as putea trece oricand printre ele, ma uit la oameni, ma privesc si ei, dar cum este in spatele ochilor lor, cum ma vad ei pe mine? Mi-ar place sa ma pot privi in ochi, sa ma observ dinafara corpului meu un an intreg, sa iau notite, sa ma inteleg. Cei care m-au privit pana acum au ezitat sa ma trezeasca, de frica socului. Oare cum a fost cand am ajuns in aceasta viata, ce am vazut prima data, ce am simtit? A fost un soc cu siguranta, nu intelegeam ce se intampla dar m-am adaptat fara sa inteleg cum sa fac asta, era totul un instinct, eram programat sa fac asta. Cu toate acestea nu eram programat pentru unele lucruri care au venit, trebuia sa cad pentru a invata sa merg, trebuia sa ma ard pentru a intelege focul, trebuia sa-mi frang inima pentru a intelege iubirea, trebuia si mai trebuie sa mi se intample probabil si alte lucruri pentru a le intelege pe celelalte care au mai ramas.
A mai trecut un an. Vine anul nou. A mai trecut un an de cand? Pentru mine au trecut mai multi ani in care nu am trait, am fost un om cu ochii goi printre oameni care alearga dupa diverse lucruri. A trecut un timp, depinde de la ce moment pe care il consideram important, care ne-a ramas viu in amintire, a trecut, nu se mai intoarce decat daca noi il retraim; in aceasta viata uneori e de negasit a doua oara acelasi eveniment, acelasi lucru pe care il avem sau l-am avut si atunci cum sa iti imparti placerea de a te bucura doar tu de ceva cu bucuria de a vedea ca oamenii din jur sunt mai fericiti decat tine; daca eu as fi fericit as putea sa fericesc si pe cei din jur.

Haosul din ordinea vietii

Exista vreun loc pe lumea aceasta in care m-as putea retrage atunci cand vreau sa fiu singur? As vrea uneori sa ma simt ca in pantecul matern, sa stau intr-o pozitie in care sa pot dormi fara sa-mi amorteasca vreun membru al corpului, sa nu simt nici un miros, sa stau cu ochii inchisi iar daca s-ar putea sa aud muzica care imi place, sa ma simt atat de liber si atat de protejat incat sa stiu ca nimeni si nimic nu ma poate atinge.
Departe de aceasta lume am ajuns intr-o mare de liniste, acolo unde nici vantul nu mai sufla si doar razele soarelui imi incalzesc fata sensibila la privirea celor dn jur. Toata aceasta durere a mea si a celor din jur m-a adormit, am inceput sa hibernez cu sufletul retras in stomac, zilele trec precum masinile pe o strada inundata de ploaia marunta care cade si pe pervazul meu.
Fiecare bataie a inimii mele impinge secundarul ceasornicului pe care il privesc acum, uneori lucrurile care ma inconjoara sunt sterpe, fara sa-mi transmita nicio vibratie, parca viata mi-ar masura timpul in imagini alb-negru care mi se perinda incet prin fata ochilor, atat de incet incat bataile inimii mele ma fac sa ma simt mai vioi decat timpul care se prelinge pe langa mine.
Calatorind prin viata am ajuns intr-un loc in care trebuie sa ma odihnesc, sa pot sa stau in loc si sa privesc inapoi dar sa-mi indrept privirea inainte. Incerc sa inteleg miracolul pe care il numim viata, care ne aduce atatea lucruri bune si atatea lucruri rele, uneori iti rapeste lucrul cel mai bun si il inlocuieste cu lucrul cel mai rau incat te intrebi daca mai are rost sa te mai joci cu aceste cuburi, albe si negre.
Castelul pe care l-am construit s-a daramat, cubul alb a devenit un cub negru si stalpii au cedat rand pe rand pana cand ultimul turn a fost inghitit de pamantul lacom, a ramas doar umbra castelului, o umbra de lumina care nu mai poate atinge nici cuburile albe, nici pe cele negre, e ca o imagine oglindita intr-un lac sub lumina lunii, e acolo, totusi nu exista, o vezi dar nu o poti atinge, o simti aproape dar poate e dincolo de nori.
Daca am aduna toate bucuriile intr-o cutie si apoi sa le retraim rand pe rand, intelepciunea zilei de azi te-ar face sa pretuiesti fiecare bucurie precum un dar de neuitat; aceeasi intelepciune a zilei de azi te face sa traiesti bucuria momentului in care te afli fara a o mai aprecia decat daca astepti intelepciunea zilei de maine.
Aici insiruirea de zile careia noi ii spunem timp ne invata sa pretuim fiecare moment precum ar fi un dar, acest lucru il putem face doar daca privim tot ce avem in jur cu intelepciunea ochilor de maine. Asa am putea intelege ce ce cubul alb trebuia sa fie schimbat cu unul negru, am putea intelege de ce ceea ce facem ne va ajuta sa traim ziua de maine. Ar fi frumos ca in acest mozaic colorat si coloanele lui din cuburi albe si negre, dupa ce am urcat pe o treapta a scarii inspre turnul care duce la stele, sa fi avut ochii cei batrani si intelepti; cand am pasit pe a saptea treapta si puteam alege urmatorul drum poate ar fi fost mai usor sa privesc in dreapta si in stanga cu intelepciunea ochilor de pe a opta treapta, drumul de urmat ar fi fost mai usor de ales. Lacrimile nu pot spala indeajuns ochii incat sa urc mai repede in turn. Imi strivesc talpile pe fiecare treapta, pe fiecare drum, nimic nu ma poate face sa fiu in acelasi timp pe toate treptele si sa am privelistea din varful turnului chiar si atunci cand pe treapta pe care ma aflu nici macar nu vad lumina zilei de maine din zorile inceputului.
Am aprins un foc mic si jucaus in coltul in care am adormit. E doar al meu, il privesc cum traieste printre pietrele reci ale zidului, e atat de plapand incat trebuie sa il tin in palmele mele pana va creste destul de mare sa imi incalzeasca sufletul fara a mai fi nevoie de caldura primita in dar de la oamenii din jur.
M-am refugiat departe de lumea care ma priveste, ma simt in siguranta, poate focul va arde intr-o zi fara a-l mai tine in palme, fara a-i mai veghea flacara pentru ca s-ar hrani din credintele mele si as fi sigur ca imi incalzeste viata pentru totdeauna.
Oamenii pot crede ca ai uitat tot chiar atunci cand te gandesti doar la acel lucru, oamenii pot crede ca zilele iti trec fara griji tocmai atunci cand esti cel mai ingrijorat, oamenii pot crede ceea ce gandesti tocmai cand nici macar nu ai gandit acel lucru; oamenii ar simti mai usor daca si-ar asculta sufletul in loc sa vada ceea ce cred.

Vibratii inlantuite

Atunci cand te indrepti spre locul unde vei dormi si lumina zilei abia amesteca cerul diminetii inca te mai intrebi ce va mai urma in inlantuirea de evenimente care ti-a biciuit monotonia zilelor. Iti mai aduci aminte de seara placuta de pe dealul inverzit, eram la lumina focului, acceptam apusul si ma bucuram de clipa de tihna care te face sa apreciezi ca ai putea ramane in aceea stare o viata intreaga.
Obosit si insetat de necunoscut atrag energia Pamantului din seva invechita in vasele circulante de lemn. Pot sa zbor, pot sa ma exprim, acum totul e posibil fara a astepta ziua de maine. Imaginile din fata ochilor mei curg asemenea unei cascade cu apa alba dar atat de incet incat pot sa vad fiecare picatura de apa cum se zdrobeste in miliarde de molecule elastice care stralucesc multicolor in lumina lunii. Ah, luna deja?
Ma asteapta toate simturile atipite, striga din mine, vor adrenalina, vor mai mult, balanta s-a inclinat. Imi lipseste contragreutatea, nu mai are cine ma echilibra, in absenta mainii calde am intrat in balans.
Evenimentele sunt libere sa evolueze necontrolat. Ai asteptat tot acest timp sterp, te-ai ingrijorat ca omul social va fi criticat dar acum ma intreb cui ii pasa? Pe cine intereseaza ca timpul nu mai are rabdare, ca talerul stang al balantei mele este gol, ca echilibrul diminetii e refacut prin efort mental, ca oamenii din jur te fac sa iti pui intrebari la care inca mai cauti raspuns. Viata e simpla, ne-o complicam doar atunci cand ne dorim mai multa atentie, mai mult interes. Azi imi atasez fata de persoana sofisticata, ochii ma tradeaza, gesturile transmit totul, ce masca ipocrita! dar o port cu mandrie deoarece e santul meu cu apa, cei din jur nu ma pot atinge si atunci pot sa urlu ca mi-am descatusat efortul gandurilor de a-mi mentine echilibrul. Balanta s-a dezmembrat deja si talerele sunt libere, desi a cazut pe jos si s-a sfarmat e un mod de a renaste, rapid si brutal ajung din nou in echilibrul existentei, linistit ca m-am exprimat fara complexul raportarii la ceea ce au spus altii despre mine.
Sunt liber fara sa-mi fi dorit acest lucru, m-am eliberat de libertatea de a aduna zile linistite, m-am echilibrat prin excesul extravagant al unui dezechilibru total.
Inchide ochii, priveste in tine si spune-mi daca sufletul tau a dorit vreodata sa alerge spre orizont si ultimele forte sa si le iroseasca intr-un urlet prelungit pana la epuizare totala dupa care sa se prabuseasca intr-un somn adanc si linistit, cu zambetul pe buze, satisfacut ca ziua de maine va fi o noua pagina alba iar eu tocmai am primit in dar un stilou cu cerneala neagra.

Calator printre stele

In vazduhul gol la apropierea ta mi-am intins aripile, am plonjat in abisul sufletului meu care s-a deschis ca floarea diminetii in mireasma noului inceput. Priveste in mine, este tot ceea ce am fost si ceea ce voi fi, lumina simpla si fragila pulseaza in bataia inimii si tremura timid la atingerea priviri tale.
Toate aceste culori traiesc, vibreaza in simfonia vietii si imi tin aprinsa suflarea divina. Acesta este drumul spre tot ceea ce se afla in spatele privirii mele, dincolo de masca de lut, urmandu-l vei ajunge la lumina alba care ma incalzeste intr-una. Acolo atingandu-mi altarul de flori, paseste cu grija sa nu imi frangi aripile, sa nu se scuture culorile fluturelui care a renascut in fiecare rasarit de soare caci atunci cand praful de lumina se leaga de buzele tale te va scufunda in culoare iar daca vei alerga spre apus vantul va smulge din mine inca o petala si puful aripei frante in dansul printre stele, acestea vor ramane cu tine pana cand amintirile tale mi se vor usca si trandafirii isi vor inchide pleoapele spre nemurire.
Fluturele ma va intreba de ce s-a indepartat caldura ta, unde s-a ascuns lumina din ochii tai, spre ce zare iti zboara gandurile ascunse pe care ti-e frica sa mi le spui, cate dealuri albastre au cazut in sufletul tau incat crezi ca eu nu le pot intrece pe toate, ai uitat ca aripile mele ma vor ajuta sa zbor peste marea iertarii pana la insula pe care timpul sta in loc? Acolo doar culorile vor renaste si se vor revarsa pana vor acoperi abisul in care se ascunde fara regrete fluturele cu aripi calde de lumina, plutind prin atatea arome isi va creste aripile cu care imi voi mangaia din nou privirea si imi va indulci zambetul aducandu-mi linistea multumita a somnului din palmele tale blande.
Lasa-ma sa ma scufund in apele curate din irisii tai si urmand mirosul din parul tau sa gasesc cararea spre briza din gradina cu florile albe ale prafului de diamant. Le voi saruta petala cu petala pana cand voi ajunge la izvorul de lumina, acolo voi adormi din nou si visele ma vor purta pe razele rosii ale inimii tale pentru a unii cele doua picaturi de apa vie pentru totdeauna, din ele se va naste fluturele nostru colorat cu aripile fine din praf de diamant.

Cea mai frumoasa zi

In lumea aceasta care ne prinde in vartejul numit viata care ne stoarce zilnic de puterea de a visa este nevoie de curaj si putere pentru a opri putin timpul in loc si de a schimba directia firului pe care facem echilibristica pentru a ne mentine pe linia de plutire. E de ajuns sa cazi in genunchi si sa privesti oamenii din jurul tau, sunt grabiti, privesc pierduti in gandul lor, prea epuizati sa se bucure de soarele diminetii, de copacii infloriti si de caldura sufletelor apropiate.
Fiecare zi pentru ei este o lupta in dualismul intunericului nascut din lumina, in binele slabit de radacinile rautatii cu razele soarelui de noapte cazand pe luna diminetii. Fiecare moment ne pune sa alegem pentru a ne crea destinul. Nu ai cum sa alegi si sa traiesti din trecut dar alegerea pe care o faci in prezent iti aduce viitorul, unul sigur, un singur fir pe care il adunam intr-un ghem carat in spate pentru a gasi iesirea din labirintul existentei si desi acest ghem dispare in fiecare noapte nu ne trezim mai usor, aripile ni s-au uscat, le-am transformat in frica ucigatoare a mintii. Ranile care vibreaza din sufletul fracturat si vindecat ne pot intuneca alegerea, ce bine ca fiecare dimineata ne aduce apa vie a sufletului renascut, cald si pur care este cu noi in viata de azi gata sa calce peste orice frica si gata sa te poata ajuta sa alegi calea spre lumina. Atunci te intrebi de ce frica este mai mare decat visul din sufletul tau. Oricui i-a cazut sufletul, strivit de lumea care i s-a prabusit peste fragila lumina pura stie ca mangaierea durerii e adanca, orice sau oricine i-ar fi adus-o si de aici ramane amintirea fricii ca se poate prabusi iar.
Oamenii isi aduc frica mai aproape in loc sa o lase sa plece, nu avem nevoie de ea si nici frica nu poate trai linistita in noi, se zbate sa iasa pentru a ajunge in sfera ei si atunci ne macina precum dintii de piatra ai necunoscutului. Sa o lasam sa plece, impacati, sa ne trezim in roua diminetii mai puri si binevoitori sa ne oprim sa ne mangaie soarele, sa privim oamenii de langa noi poate se vor trezi si ei mai deschisi, mai receptivi la viitorul ales prin prezentul care alearga grabit spre ziua de maine.
Fiecare alegere facuta cu sufletul aduce cu sine lumina viitorului, daca sufletul nu vibreaza atunci viata si-a ratacit drumul spre apele linistite ale bucuriei si trebuie sa urmam o alta cale spre fericire.

In culori de fluture

In fiecare dimineata, un individ ma priveste si imi imita simetric miscarile, parca ma privesc pe mine prin ochii lui desi eu nu mi-am vazut niciodata fata ci doar o reflexie intr-un ciob de sticla argintie incastrat in peretele alb casei.
Apa calduta imi mangaie fata si parca nu mai visez.
Acum individul e aici, ma priveste adanc in ochi parca ma cunoaste de o viata.
Ma intreb de care parte a oglinzii sunt eu ? Nici nu mai stiu, oare stie cineva atunci cand se priveste in ochi ? Ce lume se ascunde dupa peretii din oglinda ?
Il intreb daca lumea lui e mai buna. Ciudat, ma intreaba timid acelasi lucru, in acelasi timp, nu ii aud vocea, ii citesc cuvintele pe buzele usor deschise.
Nu primesc nici un raspuns. Sigur ca nu poate sa raspunda deoarece de aceasta parte a oglinzii, lumea mea, e mai buna. Am inteles acest lucru fara sa-l mai intreb si el a priceput fara sa imi mai raspunda ostenit, eu zambesc iar el sta linistit.
Ne indepartam amandoi si iesim in decor, eu descopar dimineata din spatele zidurilor si respir multumit aerul proaspat al rasaritului de soare.
Zorii zilei imi poarta pe aripi fericirea, soarele straluceste incalzandu-mi inima si zambetul meu larg se pierde in margelele de smarald de care ma apropie sarutul diafan, tihna imbratisarii imi opreste timpul care dispare din ceasul meu, vreau sa raman asa neclintit o vesnicie, aproape de mirosul fin al al norilor de vanilie sunt topit, sufletul meu se inalta alaturi de cantecul vazduhului, i-au crescut aripi colorate, frumosul si blandul meu fluture.

Luna plina

E noapte. Sunt in mijlocul umbrelor. Rasuflarea inghetata imi incalzeste palmele si imi da puterea sa ma ridic, copacii din jurul meu sunt atat de inalti incat lumina lunii nu atinge muschiul de padure de sub picioarele mele. Am facut primul pas, mi-am adus aminte cum sa merg, acum pot sa vad din ce sunt facut eu, exist, traiesc, sunt un cuib de caldura, lumina mea curge din fiecare gand, inaintez spre marea indepartata. Este o putere nevazuta care ma poarta spre intinderea albastra, crengile aspre incearca sa ma opreasca, ma vor prizonier, inradacinat in piatra, ca un felinar singuratic in padurea de ceata, dar eu nu mai vreau sa ratacesc acolo, frunzele negre imi sfasie bratele si cand simt parfumul pietrelor de safir devin atat de puternic incat pot sa imi deschid ochii si sa vad visul marii, vreau sa alerg sa o imbratisez, e atat de aproape, imi intind mainile si briza ei fina imi mangaie umed buzele sarate.
Am ajuns acasa, aici in spuma marii, plutesc spre zambetul cald al rasaritului de soare. Vreau sa stiu cine esti tu lumina ce ma privesti albastru in suflet, ce gand te-a adus in valurile marii care ma imbraca ? Lasa-ma sa vad perla de sub cochilia ta de culoare nehotarata, acolo nisipul care te-a inchis l-ai transformat in aripi de lumina si atunci cand te vei deschide, razele soarelului imi vor cauta fata inchisa in palmele tale blande, apoi un sarut ascuns in turnul de fildes iti va purta fluturele spre libertatea nemuririi celor doua aripi de fantezie in culorile luminoase ale vietii si atunci cand timpul va fi disparut vom deveni sfera de diamant care straluceste in atingerea de lumina.
In plutirea mea, raspunsul se pierdea in valurile marii, am adormit fara sa ma scufund in nisipul fin, marea nu ma auzea si ma purta mai departe spre insula unde timpul sta in loc, acolo apa dulce imi va vindeca buzele uscate si gandurile pierdute printre scoici.
Pe aceasta insula fiecare floare imi povesteste un graunte de fericire si se inlantuie spre altarul de gheata unde candva imi voi aseza gandurile pentru a astepta vantul. Ma apropiu si miros prima floare, e o zi curata de primavara, e un ghiocel plapand care a inflorit anuntand lumea noua ca viata a renascut si ca pot sa privesc totul cu ochii deschisi caci lumea se scalda acum in lumina vie aproape materiala pentru ca soarele si luna au devenit impreuna marea alba si calda in care plutim acum toti si fiecare dintre noi a devenit unic astfel voi putea urma calea florilor spre infinit.

Rêve de vie

Mes rêves se cachent derière mes yeux
Et mon âme engourdie continue la vie
Car jeune elle est, mais comme un vieux
Elle vit, sans aimer que l’harmonie.

Ah, elle se rappelle comme c’était beau
Le soleil qui caressait les fleurs
Ou la lune qui la regardait des heures
Près de son amour, près d’une source d’eau …

Ah, mais je ne suis plus là, mais …
Peut-être que je n’étais jamais
Et ça c’était un morceau de vie
Et c’est mon rêve que maintenant je le vis.

Le temps s’arrête mais tout coule doucement
Je flotte et je regarde attentivement
Mes souvenirs et je me demande etourdi :
C’était un rêve ou c’était ma vie ?