A mai trecut un an ... un an de cand ?

M-am trezit azi dimineata, nu am stiu ca am facut asta, am deschis ochii si m-am avantat intre oamenii din strada. Oare cat am hibernat? E iarna, de nu m-a avertizat cineva in ce lume ma voi trezi, mi se pare ca am lipsit atat de mult. Inima mea e atat de mica, de abia imi ajunge mie sa traiesc, acum parca e de neinteles aceasta viata. Sunt unul dintre oamenii neadaptati, am fost inchis in mine atat timp incat societatea in care traiesc nu ma recunoaste, ma considera slab, egoist si fara sanse sa ma reintegrez.
Uneori ma intreb cum au reusit cei batrani sa reuseasca, ce i-a impins sa mearga mai departe. Iata-ma aici, din nou printre oameni, sunt obisnuit sa traiesc viata pentru ziua de azi, fara sa fac planuri pentru ziua de maine, timpul ma poarta si imi spune ce va urma, fara ca eu sa ma opun. Sunt dezorientat, as vrea sa stiu cum sa gandesc sa imi preiau iar dreptul de a alege ce va urma, de a alege ce vreau sa fac mai departe, parca mi-e frica, am facut asta mai demult si viata mi-a aratat ca altcineva poate alege pentru tine, poate alege pe ce cale sa mergi, singur sau impreuna cu ceilalti.
M-am trezit intr-o lume in care cumparaturile pot sa devina o nebunie, o lume in care o femeie apreciaza dragostea dupa marca masinii, o lume in care un copil nou nascut poate fi uitat si ranit chiar in spital, o lume in care copii de trei ani sunt ucisi din motive absurde, o lume in care un batran de 86 de ani concepe un copil cu un alt copil de 11 ani, o lume in care tot ce este mai rau se poate intampla oricand chiar langa tine. Ce s-a intamplat cu viata oamenilor, ce putere ii indruma sa calce totul in picioare pentru a obtine un lucru neinsemnat, ce s-a intamplat cu visele mele? cu viata linistita din fiecare zi, cu sarutul de dimineata, cu mirosul cafelei ademenindu-mi nasul in timp ce inca sunt sub plapuma, unde sunt razele soarelui de dimineata? Unde am pierdut bucuria de te juca cu un copil in parc, unde s-a dus placerea unei bai in mare, de ce colindele de Craciun nu ma mai fac macar sa deschid gura sa incep si eu sa cant, nici macar sub dus nu mai cant, nu mai simt stropii fierbinti pe spatele incordat; celelalte bucurii nu le mai gasesc, nici nu le-am mai intalnit, ochii mei nu le mai vad.
M-am trezit, cu ce folos? Intr-o lume stearpa, intr-o lume in care simt ca nu mai am locul, as vrea sa vina vara, sa vad daca mai zambesc cand dimineata soarele imi incalzeste fata asteptand autobuzul, cand vantul usor si curat de dimineata imi da putere sa ma gandesc la cei dragi, insuflandu-mi pofta de viata.
Toate cartile pe care le-am citit, toate cursurile la care am fost, toate realizarile de pana acum, de ce nu m-au pregatit pentru viata? Cum as putea sa invat sa traiesc, cine ma poate ajuta? Uneori ma simt ca un strain, ma uit la zidurile din jur si nu cred ca sunt reale, parca as putea trece oricand printre ele, ma uit la oameni, ma privesc si ei, dar cum este in spatele ochilor lor, cum ma vad ei pe mine? Mi-ar place sa ma pot privi in ochi, sa ma observ dinafara corpului meu un an intreg, sa iau notite, sa ma inteleg. Cei care m-au privit pana acum au ezitat sa ma trezeasca, de frica socului. Oare cum a fost cand am ajuns in aceasta viata, ce am vazut prima data, ce am simtit? A fost un soc cu siguranta, nu intelegeam ce se intampla dar m-am adaptat fara sa inteleg cum sa fac asta, era totul un instinct, eram programat sa fac asta. Cu toate acestea nu eram programat pentru unele lucruri care au venit, trebuia sa cad pentru a invata sa merg, trebuia sa ma ard pentru a intelege focul, trebuia sa-mi frang inima pentru a intelege iubirea, trebuia si mai trebuie sa mi se intample probabil si alte lucruri pentru a le intelege pe celelalte care au mai ramas.
A mai trecut un an. Vine anul nou. A mai trecut un an de cand? Pentru mine au trecut mai multi ani in care nu am trait, am fost un om cu ochii goi printre oameni care alearga dupa diverse lucruri. A trecut un timp, depinde de la ce moment pe care il consideram important, care ne-a ramas viu in amintire, a trecut, nu se mai intoarce decat daca noi il retraim; in aceasta viata uneori e de negasit a doua oara acelasi eveniment, acelasi lucru pe care il avem sau l-am avut si atunci cum sa iti imparti placerea de a te bucura doar tu de ceva cu bucuria de a vedea ca oamenii din jur sunt mai fericiti decat tine; daca eu as fi fericit as putea sa fericesc si pe cei din jur.

Haosul din ordinea vietii

Exista vreun loc pe lumea aceasta in care m-as putea retrage atunci cand vreau sa fiu singur? As vrea uneori sa ma simt ca in pantecul matern, sa stau intr-o pozitie in care sa pot dormi fara sa-mi amorteasca vreun membru al corpului, sa nu simt nici un miros, sa stau cu ochii inchisi iar daca s-ar putea sa aud muzica care imi place, sa ma simt atat de liber si atat de protejat incat sa stiu ca nimeni si nimic nu ma poate atinge.
Departe de aceasta lume am ajuns intr-o mare de liniste, acolo unde nici vantul nu mai sufla si doar razele soarelui imi incalzesc fata sensibila la privirea celor dn jur. Toata aceasta durere a mea si a celor din jur m-a adormit, am inceput sa hibernez cu sufletul retras in stomac, zilele trec precum masinile pe o strada inundata de ploaia marunta care cade si pe pervazul meu.
Fiecare bataie a inimii mele impinge secundarul ceasornicului pe care il privesc acum, uneori lucrurile care ma inconjoara sunt sterpe, fara sa-mi transmita nicio vibratie, parca viata mi-ar masura timpul in imagini alb-negru care mi se perinda incet prin fata ochilor, atat de incet incat bataile inimii mele ma fac sa ma simt mai vioi decat timpul care se prelinge pe langa mine.
Calatorind prin viata am ajuns intr-un loc in care trebuie sa ma odihnesc, sa pot sa stau in loc si sa privesc inapoi dar sa-mi indrept privirea inainte. Incerc sa inteleg miracolul pe care il numim viata, care ne aduce atatea lucruri bune si atatea lucruri rele, uneori iti rapeste lucrul cel mai bun si il inlocuieste cu lucrul cel mai rau incat te intrebi daca mai are rost sa te mai joci cu aceste cuburi, albe si negre.
Castelul pe care l-am construit s-a daramat, cubul alb a devenit un cub negru si stalpii au cedat rand pe rand pana cand ultimul turn a fost inghitit de pamantul lacom, a ramas doar umbra castelului, o umbra de lumina care nu mai poate atinge nici cuburile albe, nici pe cele negre, e ca o imagine oglindita intr-un lac sub lumina lunii, e acolo, totusi nu exista, o vezi dar nu o poti atinge, o simti aproape dar poate e dincolo de nori.
Daca am aduna toate bucuriile intr-o cutie si apoi sa le retraim rand pe rand, intelepciunea zilei de azi te-ar face sa pretuiesti fiecare bucurie precum un dar de neuitat; aceeasi intelepciune a zilei de azi te face sa traiesti bucuria momentului in care te afli fara a o mai aprecia decat daca astepti intelepciunea zilei de maine.
Aici insiruirea de zile careia noi ii spunem timp ne invata sa pretuim fiecare moment precum ar fi un dar, acest lucru il putem face doar daca privim tot ce avem in jur cu intelepciunea ochilor de maine. Asa am putea intelege ce ce cubul alb trebuia sa fie schimbat cu unul negru, am putea intelege de ce ceea ce facem ne va ajuta sa traim ziua de maine. Ar fi frumos ca in acest mozaic colorat si coloanele lui din cuburi albe si negre, dupa ce am urcat pe o treapta a scarii inspre turnul care duce la stele, sa fi avut ochii cei batrani si intelepti; cand am pasit pe a saptea treapta si puteam alege urmatorul drum poate ar fi fost mai usor sa privesc in dreapta si in stanga cu intelepciunea ochilor de pe a opta treapta, drumul de urmat ar fi fost mai usor de ales. Lacrimile nu pot spala indeajuns ochii incat sa urc mai repede in turn. Imi strivesc talpile pe fiecare treapta, pe fiecare drum, nimic nu ma poate face sa fiu in acelasi timp pe toate treptele si sa am privelistea din varful turnului chiar si atunci cand pe treapta pe care ma aflu nici macar nu vad lumina zilei de maine din zorile inceputului.
Am aprins un foc mic si jucaus in coltul in care am adormit. E doar al meu, il privesc cum traieste printre pietrele reci ale zidului, e atat de plapand incat trebuie sa il tin in palmele mele pana va creste destul de mare sa imi incalzeasca sufletul fara a mai fi nevoie de caldura primita in dar de la oamenii din jur.
M-am refugiat departe de lumea care ma priveste, ma simt in siguranta, poate focul va arde intr-o zi fara a-l mai tine in palme, fara a-i mai veghea flacara pentru ca s-ar hrani din credintele mele si as fi sigur ca imi incalzeste viata pentru totdeauna.
Oamenii pot crede ca ai uitat tot chiar atunci cand te gandesti doar la acel lucru, oamenii pot crede ca zilele iti trec fara griji tocmai atunci cand esti cel mai ingrijorat, oamenii pot crede ceea ce gandesti tocmai cand nici macar nu ai gandit acel lucru; oamenii ar simti mai usor daca si-ar asculta sufletul in loc sa vada ceea ce cred.