Calator printre stele

In vazduhul gol la apropierea ta mi-am intins aripile, am plonjat in abisul sufletului meu care s-a deschis ca floarea diminetii in mireasma noului inceput. Priveste in mine, este tot ceea ce am fost si ceea ce voi fi, lumina simpla si fragila pulseaza in bataia inimii si tremura timid la atingerea priviri tale.
Toate aceste culori traiesc, vibreaza in simfonia vietii si imi tin aprinsa suflarea divina. Acesta este drumul spre tot ceea ce se afla in spatele privirii mele, dincolo de masca de lut, urmandu-l vei ajunge la lumina alba care ma incalzeste intr-una. Acolo atingandu-mi altarul de flori, paseste cu grija sa nu imi frangi aripile, sa nu se scuture culorile fluturelui care a renascut in fiecare rasarit de soare caci atunci cand praful de lumina se leaga de buzele tale te va scufunda in culoare iar daca vei alerga spre apus vantul va smulge din mine inca o petala si puful aripei frante in dansul printre stele, acestea vor ramane cu tine pana cand amintirile tale mi se vor usca si trandafirii isi vor inchide pleoapele spre nemurire.
Fluturele ma va intreba de ce s-a indepartat caldura ta, unde s-a ascuns lumina din ochii tai, spre ce zare iti zboara gandurile ascunse pe care ti-e frica sa mi le spui, cate dealuri albastre au cazut in sufletul tau incat crezi ca eu nu le pot intrece pe toate, ai uitat ca aripile mele ma vor ajuta sa zbor peste marea iertarii pana la insula pe care timpul sta in loc? Acolo doar culorile vor renaste si se vor revarsa pana vor acoperi abisul in care se ascunde fara regrete fluturele cu aripi calde de lumina, plutind prin atatea arome isi va creste aripile cu care imi voi mangaia din nou privirea si imi va indulci zambetul aducandu-mi linistea multumita a somnului din palmele tale blande.
Lasa-ma sa ma scufund in apele curate din irisii tai si urmand mirosul din parul tau sa gasesc cararea spre briza din gradina cu florile albe ale prafului de diamant. Le voi saruta petala cu petala pana cand voi ajunge la izvorul de lumina, acolo voi adormi din nou si visele ma vor purta pe razele rosii ale inimii tale pentru a unii cele doua picaturi de apa vie pentru totdeauna, din ele se va naste fluturele nostru colorat cu aripile fine din praf de diamant.

Cea mai frumoasa zi

In lumea aceasta care ne prinde in vartejul numit viata care ne stoarce zilnic de puterea de a visa este nevoie de curaj si putere pentru a opri putin timpul in loc si de a schimba directia firului pe care facem echilibristica pentru a ne mentine pe linia de plutire. E de ajuns sa cazi in genunchi si sa privesti oamenii din jurul tau, sunt grabiti, privesc pierduti in gandul lor, prea epuizati sa se bucure de soarele diminetii, de copacii infloriti si de caldura sufletelor apropiate.
Fiecare zi pentru ei este o lupta in dualismul intunericului nascut din lumina, in binele slabit de radacinile rautatii cu razele soarelui de noapte cazand pe luna diminetii. Fiecare moment ne pune sa alegem pentru a ne crea destinul. Nu ai cum sa alegi si sa traiesti din trecut dar alegerea pe care o faci in prezent iti aduce viitorul, unul sigur, un singur fir pe care il adunam intr-un ghem carat in spate pentru a gasi iesirea din labirintul existentei si desi acest ghem dispare in fiecare noapte nu ne trezim mai usor, aripile ni s-au uscat, le-am transformat in frica ucigatoare a mintii. Ranile care vibreaza din sufletul fracturat si vindecat ne pot intuneca alegerea, ce bine ca fiecare dimineata ne aduce apa vie a sufletului renascut, cald si pur care este cu noi in viata de azi gata sa calce peste orice frica si gata sa te poata ajuta sa alegi calea spre lumina. Atunci te intrebi de ce frica este mai mare decat visul din sufletul tau. Oricui i-a cazut sufletul, strivit de lumea care i s-a prabusit peste fragila lumina pura stie ca mangaierea durerii e adanca, orice sau oricine i-ar fi adus-o si de aici ramane amintirea fricii ca se poate prabusi iar.
Oamenii isi aduc frica mai aproape in loc sa o lase sa plece, nu avem nevoie de ea si nici frica nu poate trai linistita in noi, se zbate sa iasa pentru a ajunge in sfera ei si atunci ne macina precum dintii de piatra ai necunoscutului. Sa o lasam sa plece, impacati, sa ne trezim in roua diminetii mai puri si binevoitori sa ne oprim sa ne mangaie soarele, sa privim oamenii de langa noi poate se vor trezi si ei mai deschisi, mai receptivi la viitorul ales prin prezentul care alearga grabit spre ziua de maine.
Fiecare alegere facuta cu sufletul aduce cu sine lumina viitorului, daca sufletul nu vibreaza atunci viata si-a ratacit drumul spre apele linistite ale bucuriei si trebuie sa urmam o alta cale spre fericire.