Sara, pe dealul Clujului . . .

Ziua este pe sfarsite, noaptea a inceput nu de mult, pentru mine azi e o zi pe care fiecare dintre noi o sarbatoreste, o pastreaza in amintire an de an, de la bucuria copilului care primeste un cadou, la bucuria adolescentului care primeste o sarutare, la bucuria unui adult care isi simte prietenii aproape.
Cei care imi sunt aproape m-au surprins azi in mod extrem de placut, am redevenit din nou copil si m-am bucurat de cadoul primit, am simitit cum din sufletele lor mi-au transmis fiecare ceva bun si cald, mi-au aratat ca sunt alaturi de mine, un lucru de care aveam mare nevoie.
Cand intalnesc pe cineva care isi serbeaza ziua de nastere oamenii doresc sa stie cum se simte persoana in cauza.
Va spun cum m-am simti eu azi, m-am simiti iubit, apreciat si incurajat, toate acestea datorita oamenilor frumosi care se gandesc la mine sau care sunt alaturi de mine la bine si la rau. Vreau sa le multumesc tuturor pentru ceea ce fac pentru mine, vreau sa le cer iertare pentru ca uneori gresesc, vreau sa le transmit ca incurajarile lor ma ajuta, vreau sa le transmit ca simt fiecare gand pe care ei mi-l trimit.
Uneori pentru a transmite un mesaj cuiva nu este necesar sa o spui direct, uneori un simplu gest transmite pentru tine acest mesaj si ajunge la destinatie mult mai bine decat ar face-o un volum de cuvinte cu care ai putea scrie un roman.
Am trait deja o viata, s-a sfarsit atunci cand eram matur si implinit, apoi am renascut deja batran fiind si am inceput din nou sa invat sa merg, sa vorbesc, sa privesc viata cu alti ochi care nu se vad atunci cand sunt privit, sa pretuiesc lucrurile care sunt marunte si pot sa treaca neobservate dar aduc atata bucurie atunci cand suntem capabili sa le intelegem.
Am cazut in intuneric si singuratate dar am invatat ca daca exista viata exista speranta si atunci s-a nascut in intunericul acela dens o luminita calda pe care am ingrijit-o si aparat-o, de care m-am legat cu insasi viata mea si firele erau atat de subtiri incat o picatura de ploaie le puteau rupe si pe urma putea stinge luminita alba. Uneori chiar nu mai conta daca as fi pierdut si viata care mi-a mai ramas, deoarece nu intelegeam care este scopul meu, ce urmeaza sa descopar mai departe, dincolo de urmatorul munte, am inceput sa urc, am inceput sa prind din nou putere dar am cazut iar si atunci ma gandeam ca nu mai are rost sa merg mai departe, eram prea obosit, nemotivat, singur si ma adanceam in intuneric si imi doream ca totul sa se termine in acel moment.
Am cazut atat de rau incat corpul meu material si imaterial s-a imprastiat si indepartat, incat aproape nu mai existam, din mine a ramas in cele din urma un singur punct de lumina, atat de mic incat era la limita existentei. Nu am ajuns la nefiinta deoarece ultimul punct era o lumina, ma intrebam atunci daca se mai poate intampla ceva. Se putea intampla ca lumina sa dispara definitiv, am fost foarte aproape. Acel punct de lumina m-a salvat, dar a fost doar infima baza pe care s-a recladit fiinta mea, bineinteles ca la inceput eu nu am putut sa ajut deloc la aceasta reconstructie, eram purtat de vant, asa mic cum eram, aici Divinitatea a intervenit si mi-a trimis ajutoare care sa aiba grija de grauntele de lumina care purtat de vant a ajuns intre oameni, intre oamenii care imi sunt si acum aproape cu gandurile lor si care m-au ajutat ca eu sa exist din nou, m-au adoptat si eu ii pot numi familia mea, parintii mei, prietenii mei, colegii mei, ii numesc asa deoarece nu exista un cuvant care sa le reuneasca pe toate, fiecare din oamenii din jurul meu au toate aceste calitati la un loc, sunt totul pentru mine, ei sunt motivul existentei mele.
Va multumesc.