Mesaje din trecut - Partea a II a - Ganduri nocturne

Nopti ce curg linistite pe langa noi si le privim lipsiti de griji cu sufletele triste si ochii fixati in gol. Nimeni aproape sa te consoleze cu o sarutare, sa te stranga la piept si sa te lase sa plangi pierdut pana adormi si te lasi purtat pe cararile viselor transparente si neintelese uitand de lumea in care traiesti, plutind deasupra abisului umplut cu necunoscut.
Ce fiinte suntem noi daca ne privim unii pe altii cu inteles dar ceea ce spunem este departe de ceea ce gandim, de ce ne lipseste curajul sa trantim ratiunea ( cenzorul constient ) la pamant pentu a ne putea exprima asa cum suntem, sa putem sa intindem mana si sa spunem: "Asta este ceea ce sunt." Teama de a nu fi interpretat gresit, ne face sa pastram distanta si sa asteptam alte momente pentru a ne apropia de cei care ne plac si atunci cand esti aproape te multumesti cu ceea ce ai si savurezi acele momente iar atunci cand se termina nu iti mai vine sa pleci deoarece presimti ca vei ajunge cu greu in aceeasi stare si din nou iti trec ganduri pe care ai vrea sa le spui dar de frica unei supradoze din aceasta placere arificializata din cauza sfielii iti iei ramas bun si pleci mai departe fara a privi inapoi pentru a avea pastrata in memorie acea amintire care te leaga de ceva nemaiintalnit pana atunci pe care o pastrezi intr-un loc aparte, cutiuta cu amintiri in care se amesteca atatea arome puternice, esente exotice ale existentei.
Care este secretul legaturilor intre oameni ? Ce ne face sa ne apropiem unii de altii, dar si mai mult ce cautam noi de fapt la ceilalti oameni ?
Cand observi o persoana poti sa spui daca iti place sau nu, daca vrei sa te apropii sau nu de ea, dar de ce exista frica de a fi respins caci daca se va intampla nu vei mai sti nimic despre cealalta persoana si nici impresia adevarata pe care ai creat-o.
Oamenii se apropie mai mult daca petrec clipe multe impreuna, daca intampina aceleasi probleme in acelasi timp si le depasesc prin efortul colectiv, o munca a echipei bipersonale care devine mai unita prin succese si mai apropiata prin insuccesele peste care trece. Si pe atunci inseamna o cautare a unei perechi pentru a sti ca exista cineva aproape care poate sa te ridice atunci cand esti cazut, careia poti sa-i acorzi increderea ta cu nesansa tradarii, dar niciodata cu certitudinea sacrificiului suprem.
Si pentru toate acestea este nevoie de crearea unei legaturi intre cele doua persoane, o punte intre sufletele lor pazita la intrare de mintea fiecaruia, garzi ale caii spre cunoasterea totala care atunci cand sunt adormite amortesc constiinta lasand vaporii ce se ridica de pe suflete sa se intalneasca plini de lumina jucausa si sa danseze in spirale incolacite care se ridica precum catenele unei noi fiinte unice dar dualist simbiotice spre focul alb din cerul absolut al cunoasterii totale. Cei doi devin o sfera creata din doua spirale lucrate si slefuite pentru a da nastere noului corp imaterial in care nu mai este loc de altceva si de altcineva caci este destul de puternic pentru a fi frumos, invaluit intr-o lumina clara in care te poti oglindi fara vezi nimic ci doar sa simti apropierea ei si caldura inofensiva in care te scalda. Odata ajuns acolo nu mai exista nici fiinta nici nefiinta, nu existi, dar traiesti si simti in acelasi timp. Mi-e atat de greu sa urmez calea catre locul acela inalt de unde imi voi lua zborul spre inaltimile unde ajungi sa putesti pe valuri line, fine fapturi de ceata din lumina care te poarta spre altcineva pe care il vei intalni la acest nivel al existentei.
Teama de singuratate te face greu si atunci te vei afunda, vei cadea in gol pana iti vor creste aripi care sa te duca inapoi; daca ai curajul sa iti invingi teama sigur vei ajunge sa te apropii de cineva, sa-i intinzi mana, sa se apropie pentru imbratisarea care va face din aceste doua fiinte o picatura de apa si apoi in aceasta minune sa creasca lumina calda, pana cand se va revarsa inafara si va proteja mica picatura de apa de briza care vrea sa o deformeze si sa o rupa.
Si eu poate ca mi-am luat zborul, dar nu stiu unde m-am ratacit si hoinaresc privind in jurul meu si vad multe lucruri frumoase si ma inspaimanta marimea raului dar nu zaresc nici un semn care sa ma faca sa opresc ceea ce ma inconjoara din viteza ametitoare cu care se misca si sa privesc atunci mai bine si sa-mi spun ca mi-am gasit calea, sa-mi las aripile sa cada stiind ca voi pluti.

Candva in anul 2002.